Eseist scânteietor, prozator polimorf şi poet rafinat, Cătălin Pavel este una dintre cele mai complexe personalităţi ale generaţiei douămiiste. Folosesc termenul de generaţie referindu-mă strict la criteriul vârstei şi al datei debutului, întrucât Pavel se arată, mai degrabă, ca un lup de stepă singuratic, neafiliat vreunei grupări sau poetici restrictive. De altfel, îi place să experimenteze, dovadă fiind modul în care a schimbat mereu formulele literare, şi, ca un adevărat arheolog, caută neobosit noi situri de explorat creativ în geografia lui scriitoricească. Acţiunea de a săpa în straturile necunoscutului se îmbină la Cătălin Pavel cu delicateţea atingerii, fie că e vorba de artefacte străvechi ori de realităţi evanescente. În plus, manifestă o hărnicie de invidiat, opera sa numărând peste zece titluri. În 2023 i-au mai apărut încă două cărţi, una de poezie, Contrescarpe (Editura Vinea), şi o culegere de povestiri, Adevărul despre vacanţe (Editura Humanitas).

Ce aduce nou Adevărul despre vacanţe în scrisul lui Cătălin Pavel? Cum indică imediat subtitlul, proza scurtă. Dar şi un soi de minimalism al nedeterminării. Cei doi critici prestigioşi care, pe coperta a IV-a, recomandă volumul, Tania Radu şi Al. Călinescu, subliniază lipsa de ostentaţie, discreţia şi virtuozitatea „pieselor”. În mai multe cuvinte, se poate spune că nu se întâmplă aproape nimic impresionant ori exploziv pe pânza textelor, ferită de culori ţipătoare. Personajele, abia schiţate, n-au, în general, nici măcar nume şi apar surprinse în dialoguri ratate sau momente de meditaţie introspectivă. Cadrele narative, citadine, sunt mai ales non-locuri impersonale, spaţii intermediare, de trecere, de provizorat, simboluri ale nedefinitului şi fluidităţii (metroul, aeroportul, tramvaiul, gara, trenul, automobilul, supermarketul). Povestirile prezintă, în fapt, în aparenta banalitate a existenţei cotidiene, relaţii interumane disfuncţionale, suferinţe mocnite, traume dosite, tensiuni de adâncime, implozii sufleteşti. Senzaţia de singurătate este atât de apăsătoare şi de fără speranţă, încât lumea din Adevărul despre vacanţe m-a dus cu gândul, inevitabil, la universul pictural al lui Edward Hopper, caracterizat prin fotorealism urban în registru minor, drame tainice, vag sesizabile, cuibărite în subiecte ordinare, „stratificate cu un sens poetic”. Cătălin Pavel esenţializează, de asemenea, „imaginile”, dar în alt fel, în regimul literaturii: renunţă la detaliile biografice, la datele de identificare riguroasă a „eroilor” săi, cvasi-anonimizaţi, fiindcă vrea să ilustreze, bănuiesc, aceeaşi solitudine fără leac, metafizică, până la urmă, a fiinţei umane. În Fiecare respiraţie, iată o frază definitorie: „casa goală, care ar fi trebuit să fie foarte tăcută, inventa un bâzâit ciudat, o microfonie a pustietăţii”. Dacă profesorul universitar din această povestire este singur la propriu şi la figurat, în alte cazuri, disonanţa între vorbe şi gânduri, mascată în discuţii neutre, anodine, în fond, incomunicabilitatea dintre personaje, zidurile de piatră care le despart dezvăluie o teribilă alienare. Fiecare individ stă într-o capsulă etanşă, trăind cumva spectral, străin de sine şi de ceilalţi, aşa cum vedem în „fotografia” dezolantă a cuplului din Nave spaţiale din paiete. Bărbatul, scriitor în pană de inspiraţie, rămas singur acasă, ruminează dezastrul căsniciei, în care toate podurile s-au dărâmat: „Va împături hainele, se adunaseră trei maşini. Oricum, trebuia să aibă un alibi la întoarcerea ei – iar se uitase pe fereastră tot weekendul? –, iar teancurile frumos împăturite ar fi amânat poate certurile, sau ar fi fost un mic subiect neutru de discuţie pentru primele minute. Poate chiar un subiect plăcut. Uneori asta era totul, să menţii vreme de câteva minute normalitatea, poate chiar o stare de camaraderie, o platformă de conversaţie banală, dar fără răutăţi, care i-ar fi putut eventual da timp ei să se gândească, stai aşa, cândva nu-l uram pe străinul acesta. Cel puţin asta spera el, făcând asemenea calcule, evident falimentare. (…) Plonjase într-o lume bizară, lumea hainelor golite de oamenii lor. Poate din cauză că, păstrând un pic din căldura uscătorului, ele păreau aproape însufleţite”. În povestirea omonimă volumului, Adevărul despre vacanţe, dizarmonia acută dintre soţi se oglindeşte în fuga fetiţei lor de realitatea angoasantă şi evadarea ei într-o existenţă imaginară. Nici măcar vacanţele nu reuşesc să suspende rutina certurilor şi a nefericirii adulţilor, nevoiţi să le suporte când cu iritare, când cu resemnare.

Cătălin Pavel îşi construieşte naraţiunile cu o remarcabilă artă a subtilităţii. Zgomotele, forfota, poleiala unui târg de vechituri scăldat de soarele iberic reprezintă metafora lumii înseşi. Profesorul-director din Întoarcerea, aflat la Lisabona într-un proiect şcolar dintr-un program european, străbate acest iarmaroc singur, rupt de grupul de colegi, cu o indispoziţie tăcută şi o frământare secretă: „Plecă mai departe, gândindu-se la poleiala care îi trebuia şi lui, în cantităţi mari, ca să izoleze toate lucrurile la care nu voia să se gândească. Să stai la soare şi să îl laşi să te facă piesă de muzeu”. Abia gestul de o nesfârşită tandreţe din final lasă puţin să se întrevadă cu ce are legătură zbuciumul profund al personajului: „Era o colecţie – era colecţia cuiva de cutii de chibrituri, îşi spuse, formulând cu greu acest gând, de parcă ar fi fost o observaţie profundă, aproape îngrijorătoare. (…) Scoase din săculeţ şi ultimele câteva cutii, şi încremeni. Pe prima erau munţii, şi, în faţa acestor munţi, un băieţel mijindu-şi ochii şi tatăl lui cu un rucsac mare în spate. Pe a doua era acelaşi băieţel şi o femeie foarte tânără, puţin obosită, care îşi mijea ochii cu aceeaşi expresie. Cineva bătea la uşă, dar el nu auzi nimic. Întinse doar mâna, foarte încet, ca să atingă obrazul acelei femei”.

În Treizeci de secunde sau chiar un minut există o corespondenţă fină între situaţia primejdioasă a unui animal sălbatic şi starea de spirit a celui care nu poate lua o decizie: „Probabil la mijloc era altceva, dacă parca maşina la miezul nopţii, nu se mai ştia de care parte a zilei se află, nu se ştia dacă a ajuns cu adevărat şi deci era mai puţin vinovat în propriii ochi că încă nu reuşea să ia hotărârea să nu mai vină”. O vulpe ajunge pe fâşia de spaţiu interzis care separă cele două sensuri ale unei autostrăzi. Pericolul de a fi călcată de o maşină vine din ambele direcţii. Bărbatul din povestire încearcă s-o salveze sunând la Protecţia animalelor, dar fără succes. Dacă ar fi aşteptat să se împuţineze traficul după miezul nopţii, treizeci de secunde sau un minut ar fi fost timpul suficient pentru a traversa, însă animalul nu are raţiune, la fel ca omul prins într-o capcană fără ieşire, care trăieşte solitar o dramă tulburătoare, de neînţeles din exterior: „Căci aşa era dintotdeauna – dacă ai fi oprit pe oricine pe stradă şi i-ai fi cerut sfatul, ţi-ar fi spus că trebuie să iei hotărârea de a te elibera, da, ar fi râs de tine şi ar fi zis, tu ai suportat atâta timp situaţia asta? nu-ţi dai seama că e absurd? dar cel care chiar trăia toate astea rămânea, aparent, singurul om fără logică din lume. Singurul om incapabil să se desprindă, să-şi recapete mica, nesfârşit de mica demnitate a unei vieţi obişnuite, în loc să fie ca o rufă ba întinsă pe sârmă s-o usuce şi s-o parfumeze soarele, ba căzută în mocirla de dedesubt”.

În Adevărul despre vacanţe importante sunt mişcările interioare, crizele psihologice, neliniştile chinuitoare semnalate fulgurant sau doar ghicite. Cătălin Pavel ştie că orice enigmă păleşte pe lângă fascinaţia sufletului omenesc, ascuns mai ceva decât ruinele Troiei. Aici, revelaţiile sunt aproximative, parţiale, inefabile. Prozele scurte din Adevărul despre vacanţe au suprafaţa lină a apelor adânci în care trăiesc monştri imprevizibili, se dezvoltă vegetaţii bizare, se duc bătălii atroce. Volumul nu te orbeşte instantaneu, ca o lumină excesiv de strălucitoare, ci te învaţă indirect, în penumbra reflecţiei intime, să-i priveşti cu atenţie calină pe semenii tăi, ca şi cum ai cerceta o relicvă preţioasă, misterioasă şi fragilă.